Am inceput din ce in ce mai des sa imi pun aceasta intrebare desi in conformitate cu amintirele mele cele mai vechi, precum si cu datele adunate de la parintii, bunicii si strabunicii mei (pe care am fost un rasfatat al soartei ca i-am prins in viata), aceasta nu ar trebui sa reprezinte o problema. Conform acestora, ar trebui sa fiu un om care a ajuns la aproape 48 de ani, trecand prin stadiile specifice: copilarie, adolescenta, post-adolescenta, inceput de maturitate si in cele din urma, la maturitate. Aici, precis ca sotia mea are o alta parere, considerand ca sunt inca la stadiul de copil. Revenind, cele mai importante pentru formarea mea ca om, au fost primele patru etape enumerate mai sus, pentru ca ele au fost perioadele in care m-am format ca om ajuns in cele din urma la maturitate.
Nu voi spune ca am fost crescut cu frica de Dumnezeu sau ca am crescut in spiritul unei religii. Provenind din doua familii foarte diferite - una de greci si alta de nemti - nici unii dintre ei nu au incercat sa ma indoctrineze intr-un fel sau altul din punctul de vedere al credintei. Am crescut liber, citind atat cartile de baza ale catorva religii monoteiste, dar si lecturand cu interes scrieri referitoare la mai multe credinte politeiste.
Am avut parte de o educatie care a pus baza pe respectul fata de cei din jurul meu, acordarea sprijinului - atunci cand imi sta in puteri - celor care au nevoie de el si ceea ce eu consider ca a fost cheia de bolta a dezvotarii mele: am invatat de la batranii familiei sa fiu om.
Un vechi proverb oriental spune ca "fiecare om vede lumea prin prisma propriei lui perversitati"! Nimic mai adevarat din punctul meu de vedere! Nu am cunoscut pe nimeni pana acum, pe care sa nu il consider om, cu tot ceea ce credeam eu ca implica acest atribut!
Dupa ce am trecut de 28 de ani, dezamagirile s-au tinut lant si au continuat pana in momentul in care scriu aceste lucruri. Ieri seara, dupa ora 18.30, ma aflam in trolebuz, in drum spre casa. Dupa cum bine stiti, odata cu telefoane mobile au aparut si discutiile mai mult sau mai putin picante din mijloacele de transport in comun, la care participi involuntar, fara a fi de fapt un interlocutor. Astfel, aseara o doamna vorbea la telefon, exact langa urechea mea (in spatele meu) si am auzit-o spunand ceva care m-a lovit in moalele capului. Nu cred ca a fost o revelatie, dar va asigur ca datorita unei fraze din conversatia ei, am inteles sensul adevarat al cuvantului om si nu mi-a placut deloc.
Pe langa mici intrigi puse la cale cu interlocutorul de la telefon, doamna a rostit la un moment dat o fraza, al carei context nu l-am auzit integral, dar fraza suna cam asa: "... eu nu pot sa zambesc sau sa rad..."
Implicatiile acestei fraze au fost devastatoare pentru mine! Sunt inca bulversat si scriu aceste randuri pentru ca nu pot sa imi ordonez gandurile in cap, drept pentru care le astern pe acest blog care ma suporta (ca si domniile voastre) de cativa ani buni!
Am inceput prin a ma intreba ce i se poate intampla unui om ca sa poata spune asa ceva si toate scenariile imaginate de mine, nu duceau decat catre un punct legat de cele mai grave nenorociri. Toata noaptea care a trecut, m-am invartit in pat, fara a putea adormi, gandindu-ma la rasturnarea scarii mele de - sa ii zicem - valori, in ceaa ce priveste calitatea de om. Inca nu imi pot inchipui un om care sa nu zambeasca sau sa rada. Recunosc ca inca nu pot trece mai departe de aceasta problema, dacat gandindu-ma cat de diferiti intre ei sunt de fapt "oamenii" si daca eu chiar sunt "om"!
Si, desi ar trebui sa stiu, totusi a inceput sa ma macine intrebarea: cine sunt eu?
